Caracteristici culturale semnificative la români, care au impact în procesul de comunicare (ca urmare a modelelor educaţionale şi organizaţionale)
Toate caracteristicile de mai jos reprezintă de fapt percepţii ale celor mai mulţi dintre români. Acest lucru exprimă, dincolo de a fi tratate ca reale sau nu, influenţa pe care o pot avea în viaţa de zi cu zi a oamenilor prin prisma subiectivităţii fiecăruia. Din acest motiv, este important să le luăm în considerare şi să le înţelegem pentru a ne ajuta să delimităm cât mai clar ceea ce avem de făcut în contextul potrivit, şi mai ales, cum putem face astfel încât să optimizăm procesul de comunicare.
1. Perfecţionism şi standarde personale ridicate. Aceste standarde înalte conduc la o toleranţă scăzută faţă de propriile greşeli – nu acceptă greşeala nici la ei şi nici la alţii. Nu fac diferenţă între eroare, greşeală şi rea intenţie. De exemplu, este o obişnuinţă printre angajaţi să perceapă propriile greşeli ca pe ceva foarte negativ şi care se asociază cu concedierea lor. Unul dintre efectele perfecţionismului este şi folosirea exagerată a cuvântului “trebuie”, care poate fi de cele mai multe ori o capcană, un cerc vicios al activităţii de zi cu zi. Astfel, “trebuie să realizăm cu orice preţ sarcinile în acest sens” nu lasă loc angajatului de a gândi şi de a descoperi şi alte modalităţi mai simple de realizare a sarcinilor. Pe de altă parte, oamenilor nu le face plăcere să aibă obiective precise de teama consecinţelor în cazul în care acestea nu se vor realiza.
Ce facem?
Precizăm încă de la început că greşeala este omenească şi că dacă cineva greşeşte în ceea ce face nu înseamnă că a fost rău intenţionat şi că va fi concediat. Fixăm reguli clare cu privire la modalităţile de realizare a activităţilor.
2. Criticism. Există tendinţa de a găsi mai degrabă „petele din Soare” atunci când cineva vine cu o propunere, decât de a vedea aspectele pozitive şi a le sprijini. Gândirea realistă, de tip proiect, bazată pe ipoteze este deficitară. Există tendinţa de a se raporta totul la un model absolut, ideal, iar în cazul în care nu se poate realiza totul 100% mai bine să nu se deruleze nimic. Este vorba de o dorinţă foarte puternică de a avea certitudini în tot ceea ce facem şi de a evita cu orice preţ situaţiile riscante.
Ce facem?
Fixăm încă de la început un cadru foarte clar: nu suntem aici pentru a critica, pentru a găsi ceea ce nu merge, ci pentru a descoperi aspectele pozitive, adică să vedem cum putem face ca lucrurile să funcţioneze. De exemplu, să definim etapele: 1- întâi generăm soluţii; 2 – lăsăm gândirea critică să aleagă soluţia cea mai bună, dând la o parte pe cele care nu funcţionează etc.
Sau: înainte de a spune un aspect negativ, să găsim trei lucruri pozitive, care sprijină o anumită acţiune.
3. Pesimism şi perspective imediate. Există tendinţa de a privi jumătatea goală a paharului şi de a acţiona în scopul obţineri unor rezultate şi beneficii imediate. Dacă un proiect este prevăzut să se împlinească pe un termen relativ lung de timp (5-10 ani), aceasta generează mult scepticism. De exemplu, este aproape o obişnuinţă ca cineva care propune un proiect sau o afacere care se va realiza într-un termen mai lung de timp să primească răspunsuri de genul: “…până atunci pot să mor” sau “…ce fac eu până atunci…”. Este probabil ca acest pesimism să se asocieze şi cu o anumită doză de fatalism care este promovat de câteva legende ale poporului nostru, cum ar fi de exemplu, Mioriţa. Din acest motiv, suntem obişnuiţi să auzim diferite expresii care denotă o acceptare şi chiar o resemnare faţă de ceea ce ni se întâmplă – “Asta e!”, “O să încerc să fac asta”, “Sper să realizez asta” etc. Toate aceste expresii ne sugerează că nu noi suntem aceia care au controlul evenimentelor, ci acesta se află în afara noastră. Mai mult decât atât, se pare că o persoană care a reuşit să realizeze ceva “a avut noroc” mai degrabă decât faptul că a muncit din greu ani de zile pentru a avea succes.
Ce facem?
Îi implicăm încă de la început în construirea propriului viitor şi să îi facem responsabili de cum va evolua acesta. Unde vă vedeţi peste 3 ani? Ce faceţi? Cum aţi ajuns acolo? etc.
Îi încurajăm să ia decizii şi să acţioneze.
Scoatem în evidenţă de fiecare dată lucrurile pozitive, să ne focalizăm asupra lucrurile pozitive.
4. Comunicare interpersonală dificilă. În legătură cu această caracteristică pot fi menţionate două aspecte esenţiale:
- Modele de comunicare interpersonală deficitare – familiale şi educaţionale. Mai degrabă, aceste modele sunt anticomunicare întrucât reprimă sentimentele şi trăirile noastre fireşti. De exemplu, unui copil care spune “sunt nervos!”, există tendinţa de a i se răspunde că “…la vârsta ta nu ai voie să fii nervos”. În ceea ce priveşte modelul educaţional, există tendinţa învăţării mecaniciste, adică de a se răspunde la întrebările profesorilor prin răspunsurile altora (autorilor de manuale), prefabricate, şi nu prin ceea ce noi am gândit şi înţeles cu privire la acea problemă.
- Al doilea aspect se referă la diferenţele între stilurile de comunicare dintre balcanici, occidentali şi asiatici. Dacă asiaticii au tendinţa ca unul să vorbească, urmează o pauză şi abia după aceea vorbeşte şi celălalt, iar occidentalii – vorbeşte unul şi după ce a terminat vorbeşte şi celălalt fără pauză, balcanicii au tendinţa de a-şi întrerupe interlocutorul şi de a vorbi mai mulţi în acelaşi timp. Balcanicii doresc să-şi facă cunoscută propria perspectivă, fără a-i asculta pe ceilalţi. Vorbesc frecvent mai mulţi odată şi fiecare se agaţă de aspecte de amănunt. Se vorbeşte mult şi se ascultă puţin. De cele mai multe ori, discuţiile sunt ineficiente.
Ce facem?
Fixăm un cadru precis în care fiecare să se exprime în termeni de ceea ce simte şi ceea ce vrea. Stabilim încă de la început regula “fiecare vorbeşte pe rând”, iar în situaţiile în care cineva încalcă această regulă o reamintim.
5. Tendinţa de a privi, simţi şi interpreta lucrurile în alb sau negru. Tendinţa de a interpreta realitatea prin scenarii şi jocuri politice. Există puţine persoane care în momentul trăirii unui eşec nu-l generalizează asupra întregii lor existenţe. Cei mai mulţi trăiesc realitatea emoţională într-un registru alb-negru, fericire-suferinţă, bun-rău. Există o slabă disponibilitate pentru susţinerea emoţională a interlocutorilor şi de a ajunge la buna înţelegere, dincolo de a pierde sau a câştiga o singură parte. De asemenea, există tendinţa de a interpreta realitatea (socială, organizaţională) ca o arenă de luptă între forţe ascunse. Orice acţiune este interpretată ca având un scop ascuns şi de multe ori blamabil. O întrebare obişnuită în cadrul companiilor româneşti în momentul în care se ia o decizie este: “cine trage sforile?” sau “cui ajută, care este scopul ascuns?”.
Ce facem?
Îi conştientizăm de faptul că trăirea extremelor conduce la o epuizare fizică şi psihică şi că viaţa poate fi trăită printr-o multitudine de nuanţe. Îi informăm corect şi constant despre ceea ce se petrece în cadrul organizaţional pentru a nu da prilej apariţiei zvonurilor şi bârfelor.
6. Aplecarea spre rau. Tendinţa de a interpreta realitatea prin scenarii şi jocuri politice.
Scriitorul Alexandru Paleologu afirma ca avem tendinta de a crede doar ceea ce este mai rau despre celalalt. Pornind de aici, barfele si zvonurile sunt incurajate iar realitatea (socială, organizaţională) este interpretata ca o arenă de luptă între forţe ascunse. O întrebare obişnuită în cadrul companiilor româneşti în momentul în care se ia o decizie este: “cine trage sforile?” sau “cui ajută, care este scopul ascuns?”.
Ce facem?
Informăm corect şi constant despre ceea ce se petrece în cadrul organizaţional si descurajam zvonurile şi bârfele.
7. Boala, nevoia de a fi şef. Managementul este similar cu „cel care conduce” – cel care poate să îşi manifeste puterea, să controleze lucrurile. Managementul (şefia) este dorită ca un lucru bun în sine şi nu ca o responsabilitate asumată faţă de ceilalţi. De fapt, există mai degrabă o fugă de responsabilităţi, de asumare a deciziilor care trebuie luate şi de punerea în practică a acestora.
Ce facem?
Punem accent pe responsabilităţile pe care le au, specificăm clar că au libertatea realizării acestora şi îi implicăm în ceea ce au de făcut.
8. Scepticism faţă de teorie. Există percepţia că teoria este ceva rupt de practică. „Teorie” poate însemna: descriere de procese, ipoteze, metode aplicate în altă parte (alt context). „Asta este teorie” – este un indice foarte sever, care anunţă lipsa de încredere în ceea ce se prezintă şi lipsa implicării viitoare.
Ce facem?
Le oferim cât mai multe exerciţii practice prin care pot fi experimentate teoriile. Haideţi să vedem cum funcţionează această teorie! Etc.
9. Pasivitate şi înclinaţie spre nonimplicare. Există tendinţa de a se utiliza un limbaj pasiv şi general, impersonal, mai degrabă decât unul activ, care să împingă spre acţiune.
Ce facem?
Stabilim şi repetăm cum ne exprimăm. De exemplu, în loc de “să se facă, să se ia decizia, trebuie să se …”, eu o să fac asta, tu faci etc.
10. Spirit de familie dezvoltat. Se pare că societatea românească tinde să fie organizată sub formă de matriarhat unde, chiar dacă femeia nu este neapărat “capul”, cu siguranţă ea este “gâtul”, iar capul este susţinut de gât… Familia reprezintă pentru români una dintre valorile fundamentale cele mai puternice, poate cea mai importantă dintre toate. Această valoare este un adevărat factor motivator în sine, dar în acelaşi timp, acesta poate genera insatisfacţie în momentul în care intră în neconcordanţă cu valorile şi politicile companiei. De exemplu, orele suplimentare (peste programul normal de lucru) chiar dacă sunt plătite pot duce la insatisfacţia angajaţilor deoarece acestia îşi petrec mai puţin timp în familie.
Faptul că societatea românească este mai degrabă matriarhat decât patriarhat se bazează pe multitudinea de explicaţii pe care copilul le primeşte din partea mamei mai mult decât pe autoritatea tatălui.
Există o tendinţă de potenţial conflict între sexe, între cine pe cine conduce şi, uneori chiar certuri deschise pentru anumite lucruri neimportante. Cu toate acestea, respectul faţă de familie rămâne extrem de important, iar marea majoritate a conflictelor dintre soţi se păstrează în contextul familial, chiar întărind unitatea, coeziunea şi solidaritatea familială.
Ce facem?
Precizăm încă de la început rolurile şi ce anume presupun acestea. Delimităm foarte clar cadrul organizaţional – pentru ce anume suntem aici.
11. Spirit de posesiune accentuat. Există o tendinţă foarte puternică spre a avea în proprietate cât mai multe lucruri. Important este că acestea îmi aparţin şi pot face tot ce vreau cu ele. Nu are o importanţă deosebită dacă aceste lucruri sunt folositoare sau nu. Acest lucru se referă la a acumula cât mai multe diplome, laude, responsabilităţi în fişa postului etc. – toate acestea reflectând parcă o persoană cu „mai multă greutate”, oarecum diferită de cea din realitate. Este posibil ca tocmai această tendinţă de a poseda cât mai multe lucruri, generată în mare măsură de cei aproape 50 de ani de comunism, să stea la baza expresiei: “să moară şi capra vecinului”. Cu alte cuvinte, în loc să fie axat pe cum poate şi el să dobândească anumite lucruri, abilităţi etc., preferă să-i pună beţe în roate şi celui care are succes.
Ce facem?
Stabilim ce anume trebuie să facă fiecare pentru a avansa, ce specializări trebuie să urmeze şi care sunt abilităţile cerute. Apreciem corect activitatea şi realizările fiecăruia. Etc.
12. Umilire şi teamă. La mulţi români se manifestă tendinţa generalizată de a nu-şi exprima propriile idei, opinii şi sentimente în faţa unor persoane aşa zis „importante”, cu un statut mai înalt – după tipul de gândire: dacă ei au ajuns aici înseamnă că aşa trebuie să fie. De asemenea, există teama de a lupta pentru drepturile proprii şi/sau timiditatea multora care se hotărăsc să facă acest lucru. După zicala „gâtul aplecat sabia nu-l taie”, mulţi români au percepţia că aceasta este calea potrivită pentru a reuşi în viaţă. Din păcate, aceste modele sunt însuşite chiar din copilărie, având la bază modelele familiale. Este posibil ca aceste aspecte să aibă o legătură directă cu faptul că mulţi români au spatele „gârbovit” – ca urmare a tensiunilor şi frustrărilor acumulate în decursul timpului.
Ce facem?
Stabilim un cadru clar în care oamenii să-şi poată exprima propriile opinii şi exercita drepturile. Le transmitem că ei contează, că ideile şi părerile lor sunt importante.
13. Emoţionalitate primară şi hipersensibilitate. Există o orientare puternică la români către nevoile şi sentimentele primare. Astfel, „mâncarea şi băutura” fac parte din repertoriul ospitalităţii pe de o parte, şi al „groazei” pe de altă parte – în sensul că indicatorul sine qua non al faptului că ne simţim bine este dacă mâncăm şi bem în cantităţi enorme. De multe ori, comunicarea nu este privită ca valoare reală şi nu este promovată ca atare. De asemenea, exprimarea explicită a nevoilor, cererilor şi sentimentelor – de exemplu, „nu-mi este foame, tocmai am mâncat” sau „nu beau” etc. – de multe ori deranjează şi produce confuzie gazdelor – „ceva nu i-a plăcut”, şi de-aici nenumărate fabulaţii.
Ce facem?
Stabilim de la început scopul pentru care am vizitat şi să folosim multe propoziţii afirmative, cu ambalaj pentru a exprima ceea ce dorim. Invităm în acelaşi mod participarea celorlalţi.
14. Foamea de laude. Contextul, comunitatea sunt lucruri foarte importante în viaţa de zi cu zi şi reprezintă pentru mulţi români locul în care îşi doresc recunoaşterea şi realizarea. Pe de o parte este o cale firească de a-şi construi propria reputaţie, având nevoie de semne clare din partea comunităţii, iar pe de altă parte, există o tendinţă puternică de a primi aprobarea comunităţii, chiar în condiţiile în care n-au afirmat sau realizat ceva anume.
Ce facem?
Stabilim de la început cadrul de feedback – pozitiv şi negativ – şi-i invităm la afirmare.
15. “Să nu cumva să se întâmple cine ştie ce”. După nuvela lui AP Cehov, se manifestă o teamă iraţională generalizată (faţă de tot şi toţi), un comportament care suprimă trăirile naturale şi dă naştere tendinţei de paranoia în masă. Mai mult, acest sentiment de teamă generează oboseală şi epuizare psihică şi fizică şi înlătură „îndrăzneala” firească de realizare a succesului, progresului personal.
Ce facem?
Conştientizăm efectele acţiunilor noastre: ce se poate întâmpla la extrem, care sunt şansele, probabilitatea să se întâmple un anumit lucru fără intervenţia noastră.
16. Creativitatea manifestata prin improvizatie
De cele mai multe ori, in fata unei probleme, ne place sa gasim o solutie pe termen scurt, improvizam ceva „de moment”, pana trecem peste problema.
Pericolul care poate aparea consta in a nu ne mai gandi la problema aparuta si a ne obisnui cu improvizatia pe termen lung – „lasa ca merge si asa”.
Ce facem?
Stabilim de la bun inceput ca improvizatia este pe termen scurt si, indata ce rezolvam problema, trebuie sa ne gandim la o reala rezolvare a situatiei.
17. Teama de a fi luat de prost
In comunicare, exista tendinta de a nu pune intrebari daca ceva a ramas neinteles sau nelamurit, din teama ca celalalt il poate crede prost. Este in fond numai o perceptie, total inutila, pe care o avem despre celalalt. De asemenea, avem tendinta de a presupune ca stim totul, iar daca nu stim, suntem considerati de catre ceilalti prosti. Matematicianul Solomon Marcus spunea ca ne este frica sa raspundem cu „nu stiu” si cautam in loc explicatii sau ne dezvinovatim. In fond, nimeni nu s-a nascut invatat.
Ce facem?
Rezumam de fiecare data pentru a verifica daca am inteles si punem intrebari de clarificare. Daca nu stim ceva, declaram inca de la inceput ca nu stim. Avem astfel sansa de a afla.